Mi-e dor de mare ,de un hanorac ,de tine... De stelele ce lucesc mai tare pe peticul de cer ce sta asezat deasupra marii .
Mi-e dor de o imbratisare , de un pufnit in ras ce sparge linistea malului marii candva intr-o zi ca asta ,nu foarte calduroasa ,o zi de februarie.
Mi-e dor sa te strecori in mintea mea atunci cand citesc cand esti langa mine.
Mi-e dor de marea agitata cat si de cea linistita.
Mi-e dor de scoicile ce ascundeau in ele toata marea.
Mi-e dor de rasetele in.hohote ce agitau tot aerul din jur.
Mi-e dor de reflexia lunii in mare ,mi-e dor s-o vad cum se priveste-n oglinda.
Mi-e dor de mare ...
Mi-e dor de ... Dar tie ,tie de ce ti-e dor ?
Filmuletul din postarea anterioara si-a indeplinit scopul ,m-a motivat intr-atat incat sa bifez o realizare profesionala si personala ( in sensul ca am castigat mai multa incredere in mine , in fortele proprii , am castigat sentimentul ca sunt buna la ceva ,ca cineva are nevoie de mine pentru ca stiu sa fac bine un anumit lucru) in acelasi timp,sa trec un hop. Am reusit si sunt fericita ! Mi-am demonstrat ca dorintele urmate de fapte se transforma in lucruri ce-ti fac viata mai frumoasa , se transforma in multumire sufleteasca .
Ai ochii negri, mincinoşi şi răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi.
Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt
Aşa se zbat copacii în furtună;
Ca pentru fugă crengile-şi adună,
Dar rădăcina-i leagă de pămînt.
De azi încolo n-am să-l mai iubesc...
Dar când îi văd privirile păgâne
Şi zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine.
Pe zi ce trece-ţi semăn tot mai mult;
Aşa izvorul ce se-aruncă-n baltă,
Se-nvăluie cu mâlul laolaltă
Şi-n loc să-i spele apele verzui,
îşi tulbură izvorul apa lui.
Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,
Mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,
Dar uiţi că dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de paşii tăi.
Mi-e faţa împietrită ca o mască
Şi-n ochi lumina-i gata să se stângă
Chiar diamantului ca să sclipească
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă.
Iubirea ta nu creşte şi nu moare,
Ci totdeauna-i rece şi egală
E ca o floare artificială
Pe-o pajişte cu maci arzând în soare.
Când voi pleca, mă vei uita uşor
Şi ştiu că nici nu s-ar putea altfel:
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.
Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Şi am plecat să nu mă mai întorc,
Dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.
Ce demon oare mi te-a scos în drum?!
De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege
Şi raiul ei să mi-l ofere-acum
Tot iadul nostru dulce l-aş alege.
Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni
Şi nu l-am întrebat de unde vine
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.
Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă;
Încremenit în capul scării
Cu zâmbetul uitat în colţul gurii
Şi-n ochi, tăişul crud al nepăsării.
Eşti rău. Dar când aud c-o spune altul
Mă uit în jos şi strâng din pumni şi tac.
Că numai eu în toată lumea asta
Am dreptul să te cert şi să te-mpac.
Eu am să plec cu sufletu-mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi-nfrigurat.
M-am resemnat; atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.